Cetatea lu’ Klaus

Klausenburg, Kolosvar (cu accentele de rigoare, pe care eu nu le reperez nicaieri in vraistea de pe birou), sau pur si simplu Cluj. Am plecat de dimineata (teoretic la 5.30, practic pe la 7 si) din pestritul Bucuresti si m-am avantat impreuna cu tata, mama si bunicul pe drumul spre Cluj. In orasul de dupa Feleac se va intampla un mare eveniment: nunta unui var al meu, nepot al alor mei etcetera, in traducere, tot familionul se aduna pentru doua zile sa petreaca si sa se simta bine. Asadar chef si voie buna pana luni dimineata, cand o sa ma cocot iarasi in masina cu destinatia patul meu.

Ma prindeti de marti incolo. Va salut si spor la muritul de cald, la mine e suportabil.

Viszontlatasra! (adica “la revedere!” conform amicului de-obicei-analfabet Gugal Transleit)

Uelcam tu mai giangal!

Bai, ma enerveaza! Ce? Ma enerveaza ca e plin orasul de tantari, ma enerveaza ca sunt pe punctul de a fi proiectata in noul an scolar anul asta/anul aviator si mai presus de toate ma enerveaza blogul! Nu, nu am de gand sa il inchid, nici sa ii fac ceva. E totusi un loc pe care l-am macinat mult timp si care imi serveste pe post de orice. Ce ma enerveaza la el este fix ceea ce nu vedeti voi (si bucurati-va pentru asta): este biroul virtual, unde se afiseaza fiecare litera pe care o scriu in momentul asta, unde am toolbar-uri si meniuri peste meniuri, statistici si mii de optiuni cu ce sa fac cu ce scriu acum. La ce imi trebuie atatea butoane din care sa aleg? Ma rog, altora, mai multi ca mine, le place, mie nu,  asa ca tac din gura (tastatura) si incerc sa ma descurc.

Una peste alta, ograda mea mai are putin si face 366 (sau 365) de zile de existenta, asta daca nu le-a impinit deja. Anticipat sau nu vreau sa le multumesc celor 2.000 si ceva de vizitatori, mai mult sau mai putin fideli pentru pasirea pragului si rasfoirea paginilor. Nu, nu va asteptati la vre-o invitatie, n-am. Eu am intrat, de fapt, sa urez de bine ideii mele de a-mi crea blog. Mai departe probabil ca voi mai scrie cand voi mai avea ceva de carcotit…

Puncte negre, puncte roz si puncte rosii

Complicat. Tare complicat… Nu obiectez ca a venit vara, desi nu ma omor dupa ea. Imi place in schimb ca ploua pe timpul noptii si ca e racoare. Insa nu imi place ca ma lupt cu tantarii spre dimineata. Voi cum o duceti pe timp de vara?

In fine, vizita mea aici nu m-a adus ca sa va povestesc cum imi pare mie vara. E prea cald. Am venit sa va povestesc ca din nou, bulevardul Barbu Vacarescu arata ca gradina botanica. Si nu numai. Si prin Piata Romana am vazut petunii si sporul casei (marci de flori, pentru necunoscatori) spanzurate pe niste suporti cilindrici. Aarata ca niste briose diforme si roz puse acolo ca sa arate mai frumos oracul, cica. De fapt, pe mine ma scarbeste profund sa merg cu tramvaiul 5 pe acolo si sa nu ma pot uita in liniste la santiere si sa miros imbietoarea mireasma de jeg care domneste in tramvai, pentru ca stau si ma holbez la florile roz-bombon de pe marginea strazii. Punct negru! Prietenii copacei ziditi pe trotuar parca sunt ceva mai ingrijiti, le-au mai dat un strat de vopsea peste caramizi si tot timpul vad cate o cisterna plina cu apa care ii uda. Punct roz (desi nu e de rau, exista insa si mai bine)!

Singura bucatica de oras pe care o frecventez si care imi place din punct de vedere estetic este Soseaua Bucuresti – Ploiesti, tronsonul de la Piata Presei pana la podul Baneasa. Pe urma se strica si se umple de praf. Imi place pentru ca acolo tot timpul este iarba multa si verde, florile nu sunt roz, ci in functie de an, rosii, portocalii, albe sau galbene, este curat, copaceii sunt ingrijiti, masinile sunt cat de cat conduse de soferi, nu de conopide. Punct mare si rosu!

Multe successuri in continuare!

“Special price only for you, my friend!”

Caci bine zicea imaginarul Pamfil Zapauer, in cu totul alt context, aceasta afirmatie! Pentru cei nelamuriti, sa incerc sa va postez clipul in speranta de a va lumina:

Asadar, toata bucuria mea legata de concerul AC/DC a fost spulberata in aceasta dimineata, cand un tovaras de forum mi-a spus “s-a amanat ac/dc”. M-am informat rapid si se pare ca nu se stie totusi daca mai canta sau nu. Nenicii de la Bucharest Rock Arena au pus un mare anunt pe site-ul festivalului si din cate am priceput, organizatorii, adicatelea firma “Playcool” e undeva prin Israel si se pregateste de sarbatorile pascale… Mai stii, poate chiar asta s-a intamplat, a fost o teapa adresata populatiei iubitoare de rock, prin care si-au scos banii pentru un sejur in Israel in cele mai bune conditii…

In fine, revenind, programul meu cultural-artistic pe anul 2009 ar fi trebuit sa cuprinda acest concert, dar, daca urecheatii copitati de la Playcool nu si-au onorat spusele, nu ma afecteaza prea tare, macar am sanse sa ajung la Motorhead. 

Asadar, “special price only for you, my friend!”

CH3C6H2(NO2)3

CH3C6H2(NO2)3, sau Trinitrotoluen, sau TNT pe scurt. Nu le am prea tare cu chimia, dar cand vine vorba de o trupa draga mie, ma chinui sa scriu corect o formula. Daca nu ati priceput despre ce bat eu campii aici, sa va traduc: AC/DC canta in Romanica pe 31 mai AD 2009, la kilometrul 15 al insoritei sosele cu nume de autostrada A2, conform site-ului www.bucharestrockarena.ro

Neluand in calcul banalul pret de 800 lei ca sa te iei la pumni cu lumea din primele randuri, mi se pare interesanta initiativa de a-i chema pe acesti vesnici elevi sa se bronzeze pe plaiurile mioritice. O suna ironic ce am zis pana acum, dar sa nu ma cheme vre-un cunoscut in seara respectiva la vre-o crasma, pentru ca nu o sa dea de mine. O sa ma duc sa dau din plete in ritm de CH3C6H2(NO2)3

 

PS: Am simtit nevoia sa ii scriu si bietului meu blog aceasta stire pe care sa mi-o amintesc si peste cativa ani cu drag, si care a ajuns acum si sub ochile vostri

Ecologisme biodegradabile

In ultima vreme am stat si am observat in amanunt fascinanta capitala, cu toate aratarile care misuna prin ea. Am lipsit mult, stiu, o luna si ceva a trecut de cand nu am mai povestit nimic, dar am revenit la casuta mea virtuala de vacanta cu desaga plina.  Plina cu de toate si cu nimicuri pe care le-am gasit prin oras.

Ati observat (cei din Bucuresti, cel putin) ca imediat dupa iarna,  atunci cand dau primele fire de iarba sa respire putin aer cu iz de gaze de esapament, toata urbea devine un santier? Unde rasare un palc de verdeata, cresc in cateva ore si niste plante ciudate, de obicei galbene si zgomotoase, cu roti sau senile care foreaza sau sapa. Nici in parcuri sau pe micile refugii care delimiteaza sensurile de mers ale masinilor (vezi Bulevardul Kiseleff) nu prea mai este iarba. S-au gandit probabil prietenii mei de la Romprest (o sa va povestesc eu si de ce imi sunt prieteni, probabil cu alta ocazie) sau de la ADP (cu aia nu am nimic, exista si te poti impiedica usor de ei) ca verdele nu este o culoare potrivita primaverii si ar fi mai interesant sa sape marunt pamantul si sa indese niste floricele acolo. Doar pe ici pe colo mai rasare cate un fir de iarba calugarit.

Revenind la ideea de la care am pornit cu titlul: stiti acea emisiune deosebit de interesanta, prezentata de o tanti cu jumatate de nume de spital? Da, da, “Ce se intampla doctore?”, prezentata de Oana Cuzino. Astazi, sambata si 28 martie AD 2009, doamna Cantacuzino ne-a povestit in cadrul emisiunii ei despre sanataturi, cum sa slabim corect dupa ce nastem, cum ca vitaminele ne ajuta sa ne mentinem in forma si, bineinteles, doua subiecte foarte discutate in ziua de azi, contopite intr-unul: sexul si stilul de viata ecologic. Daca inca nu ati facut legatura dintre cele doua, va voi traduce eu. Este vorba despre sexul ecologic. In locul lenjeriei de pat din ”clasica matase rosie” ni s-a sugerat sa folosim cearsafuri de bumbac, in sau canepa (nu contest nimic de pana acum: imi place bumbacul, inul si canepa, dar prefer totusi matasea). Chilotaria sa nu mai fie din materiale plastice, asemanatoare acrilicului sau cine stie carui alt material, ci tot din bumbac sau alte materiale biodegradabile. Pe langa materialele cu care pielea noastra ar fi in contact direct, florile pe care le-am putea folosi ca sa le punem pe podea, pe pat, pe lustra, veioza sau pe unde ne-ar mai veni noua sa le punem, sa le achizitionam doar dupa ce am aflat ca provin din apropierea orasului in care locuim. Astfel, consumul de combustibil din timpul transportului este mai mic, implicit si poluarea atmosferei cu gaze cu efect degradant al stratului de ozon este mai mica. Cireasa de pe tort insa, a fost insa inlocuita de prezervativele din piele de oaie. Cica ar fi mai mai bune, protejeaza de sarcinile nedorite, dar nu si de bolile cu transmitere sexuala.  Asadar, folosind prezervativele behatioare, rata natalitatii va scadea in continuare (nu e nimic rau in asta zic eu. Cu cat am fi mai multi, cu atat s-ar strica tara mai repede), iar rata imbolnavirilor cu BTS va creste in continuare. Dar vom trai eco!

O zi buna si nu uitati: Ecologia salveaza Romania! (si lumea daca vreti)

Despre barbati prosti, papuci cu sani si zile insorite

Astazi, o vineri de februarie (nu stiu cat februarie, nu ma intereseaza prea tare, si in plus, e vacanta), am decis impreuna cu prietena I. sa vizitam Muzeul National de Istorie al Romaniei. Fain, frumos, am constatat cu stupoare ca tezaurul national incape intr-o camera putin mai mare, am vazut si expozitia de timbre si istoria postei… interesant pe scurt, dar ma asteptam sa fie ceva mai mare. Spre rusinea mea, am descoperit, de asemenea, ca Columna lui Traian (stiu!) se afla facuta bucati in Romania, nu in minunata Italie.

Am mai aflat ca tovarasa R. de la clasa paralela isi doreste sa devina designer de interior si arhitect, ocazie cu care (ahem) o incurajez sa isi urmeze vocatia (ma indoiesc ca da ea prin curtea mea, asa ca nu ma complic).

In urma iesirii mele prin centrul vechi al Bucurestilor, am profitat de ocazie si m-am plimbat agale pe Magheru (atipic mie de altfel, care de obicei merg cu pasi intinsi pe ruta Piata Roamana – Universitate si inapoi), am admirat vitrinele, si m-am bucurat de ziua insorita. Pe la Sala Dalles, am vazut in geam o carte, un album mai bine zis, cu si despre istoria motocicletelor Harley Davidson, iar dupa ce mi-am limpezit ochii prin vitrina, am plecat mai departe si cine credeti ca imi canta suav, venind din sens opus, o frumoasa melodie, care incepe cu “ce frumoasa esti” si se termina cu “sa-mi platesti”? Un tanar respectabil, cu pantalonii in vine, in tricou de “fara numar” si cu o cantitate impresionanta de margarina in cap. Mai departe, in odiseea mea pe bulevard am trecut pe langa unul din acele doua sex-shopuri fara perdele sau autocolante rosii pe geamuri si am surprins in vitrina papuci pufosi… cu sani. Parca vad cu Zenobia isi ia asemenea papuci, umbla cu ei prin casa si suna cineva la usa:

- Cine e?

- Administratorul!

(deschide usa, cu papucii in picioare)

- Ah! Buna seara!

(privind spre papuci)

- … Buna seara… aaa… stiti… am venit sa… sa…

- Sa imi incasati intretinerea? … Oh! Ma scuzati, vin imediat!

(si inchide usa in nas barbatului stupefiat de ceea ce vazuse)

Si, ajunsa acasa, iau pranzocina (la ora 5.oo pm nu poate fi nici pranz, da’ nici cina) si ma instalez pe fotoliul pe care il impart cu pisica. butonez pana ajung la Proteve si vad ca incepe “Happy Hour”, o emisiune de o calitate tot mai proasta si cu iz de balci. Apare o tanti despre care s-a zis ca a fost frumoasa si ca tanti Ceasca o cam iubea, si care a tinut sa se schimonoseasca in fel si chip in mijlocul platoului, cantand cica playback. A urmat a’ mai mare parasuta bloanda din Romania, cea care vrea sa decretinizeze poporul roman, care a incercat sa dreaga tampeniile pe care le-a spus, Simona Sensual (“senjual” ca cica da a englezism). Daca pana nu demult o consideram pe tanti asta ca cea mai proasta aratare de pe la televizor, azi am schimbat etalonul prostiei. Ati auzit de Tarky? Daca nu ati auzit, va spun eu cine e. E o alta aratare venita de printr-un oras care incepe cu “C” si nu este Caracal, care considera ca are o voce extraordinara si oripileaza doar prin prezenta, si care are orientari sexuale dubioase. Tampeniile pe care le-a spus in douazeci de minute sunt multe, dar cea pe care am retinut-o a fost “Maruta…. Maruta. Nu vorbesc despre orientarea mea sexuala, dar daca noi doi am fi singuri intr-o camera, ar iesi cu scantei…” Andra!!!! Andra, omoara-l ca se da la barbatu-tau!

Deci, asadar si prin urmare, cand afara este soare si primavara in luna februarie, plimbati-va pe Magheru. Nu stiti ce o sa gasiti, dar lasati-va surprinsi si observati. O sa va distreze, mai mult ca sigur!

Vara, o dulbina si un miez de noapte

Lumea care ma stie intr-o oaresce masura va va putea confirma ca sunt innebunita dupa iernile cu zapada facuta troiene pe marginea drumului, cu paturi groase de omat pe acoperisuri si cu fum pe hornuri. Daca asa ceva ar exista 365 de zile pe an undeva,  probabil ca ne-am vedea destul de rar. 

Asadar este atipic mie sa spun ca vreau vara. Vara sufar de caldura mai ceva ca o bucata de smoala in mijlocul strazii si preturiesc fiecare petic de umbra. Dar astazi se pare ca mi-am adus aminte de ea si de putinele bucurii pe care mi le aduce ea: dulbina, padurele si muntea verzi si apa din rauri in stare fluida. Pentru multi dintre voi, dulbina este probabil un termen pe care il auziti acum pentru prima oara, pentru altii este probabil un termen de care ati uitat (ca de auzit l-ati auzit probabil de la mine). Ei bine, dulbina este o gramada de bolovani claditi in asa fel incat sa formeze un baraj in care se aduna apa si se scalda lumea cand e mai cald afara. Pentru mine, dulbina este acel loc de mii de ori mai placut decat cea mai piscina piscina dintre piscinele piscine, pentru simplul fapt ca intransa nu se murdareste apa (daca e ingrijita si curatata), este intotdeauna o temperatura constanta pe timpul zilei si daca inghiti apa, stii sigur ca nu iti ramane gatul iritat de la clor.

Din anumite motive, printre care si dragostea mea pentru balaceli nocturne si cat mai lungi, imi doresc teribil sa se faca odata vara, sa merg undeva la munte, sa ajung aproape de miezul noptii la un rau si sa gasesc o dulbina mare. Acolo sa ma descotorosesc de obiecte care pot face scurtcircuit, si sa ma arunc din fuga in garla (nu am uitat de haine, nu, pe alea le tin pe mine, acum cativa ani am descoperit cat de placut este sa faci baldabac in haine).

Donatori de asa ceva?

Ganduri multe, timp destul, a fost chiar si zapada

“Au trecut si sarbatorile, dusa-i si vacanta. A inceput si ultima parte a semestrului intai,  s-au terminat si acele mizerabile metode de testare si evaluare, numite “teze”… gata”. Probabil ca asa as spune sau as gandi daca nu as fi omul pe care il stie lumea: isi face programul cu o zi doua inainte, ca sa nu se trezeasca cu surprize, si sa poata inventa ceva pentru a umple timpul, daca ceva din program pica.

Asa se face ca inca de dinainte de Craciun, eu nu am mai dat nici cel mai mic ochi pe aici: ba m-am vazut cu colegi, ba cu prieteni, ba cu familia, mai o plimbare, mai o crasma. A trecut Craciunul, a venit anul nou, am petrecut cu inca noua colege in Bucuresti, intre ani ne-am chinuit sa inghititm douasprezece boabe de struguri cat niste chiftele, am ciocnit de la multi ani si ne-a trecut: am dat-o pe prajituri.

Am gandit in ultima vreme. A nins, Bucurestiul a fost acoperit cu zapada, nu s-au mai vazut gafele facute de edili iar discutiile pe teme politice de la televizor sau de la radio ma lasa adesea rece: mi se pare o pierdere de timp sa stau acasa, cu vesnica mea cana de ceai cu lapte in mana, sa ma uit cum se ciorovaiesc cate doi, trei sau chiar patru domni derutati sau senatori, pana se ajunge la un conflict personal care nu ajunge nicaieri. Inainte de vacanta de sarbatori primisem de pe la prieteni un clip cu o inregistrare a unei emisiuni pe b1 (cred), in care apareau o moderatoare mulatra, un domn mare cat un bivol si o femeie cate imi aduce aminte de o aratare bizara. In urma certurilor infocate dintre cei doi, ea da cu sictir intr-un pahar cu apa, care se varsa pe mana bivolului, iar acesta din urma, infuriat ca i-a fost udata manseta, simtindu-se insultat, ia paharul si arunca intregul continut pe femeie… Daca astia sunt oamenii care se bat pentru imunitate si privilegii… hrrr, mai bine ma duc undeva, in varful muntelui, intre brazi si fiare salbatice si traiesc ca si Unchiul Alm.

Pana una-alta, asteptam sa iesim din aceasta criza, din care eu deja incep sa nu mai inteleg mare lucru: de dimineata, Realitatea TV spunea ca leul s-a depreciat fata de euro, iar moneda europeana a ajuns sa fie 4,2 lei, insa alalteieri euro era 4,6 lei… pana la urma, ce se intampla, sunt sanse sa se iasa din criza in curand sau nu?

Mos Craciun, zapezi si alte asemenea

Vine Craciunul! E o perioada care ma face sa ma simt si mai bine decat ma simt eu de obicei. Ma face sa ma gandesc in fiecare zi la o cabana facuta din butuci, undeva sus, in creierii muntilor, unde stau eu intr-un balansoar, cu o cana de ciocolata calda (sau vin fiert) in mana, si citesc o carte.

La mine in casa, pana luni nu cred ca va fi vre-un spirit al craciunului. De ce? Pentru ca nu am impodobit bradul, nu am pus nici-o coronita pe nicio usa,  si pana luni am weekendul ocupat. Dar si cand mi s-o pune mie pata pe decorat…

Am fost in weekendul care a trecut acum cinci zile la Busteni, in excursie cu clasa si prieteni ai colegilor de clasa. Modelul a fost acelasi: vineri seara, dupa scoala, sus in metrou si sus in tren, jos in gara la Busteni, sus in camere, jos bagajul, program de voie. Dar nu au mai fost betii nebune, nu au existat fite (au fost eliminate la ideea baii pe hol – care, apropo, a fost cum nu se poate mai civilizata si mai curata… si a ajuns chiar pentru 16 persoane) si ocupatii pe timpul zilei au existat din plin. Eu am plecat cu schiurile, in speranta ca voi gasi zapada. Am fost descurajata la inceput, insa am crezut cu indarjire ca voi putea schia. Si am putut. A doua zi, la ora 10.30 eram in fruntea alaiului, echipata de schi: cu clapari in picioare, bete in mana stanga si schiuri pe umar, conduceam populatia spre partia Kalinderu. Am ajuns acolo, mi-am luat-o impreuna cu colegul M. in freza (schiorii nu aveau voie sa urce cu telefericul) asa ca am urcat pe picioare, cu schiurile in carca, de trei ori partia, pana la jumatate, dupa care ne-am lasat: urla foamea in noi si ne dureau picioarele din cauza claparilor. A doua zi insa, am ramas loiala partiei si la ora 10.15 eram la baza partiei, stateam sa imi iau cartela. Am urcat de cinci ori partia, am cunoscut oameni noi si simpatici totodata, si am revenit acasa cu un zambet satisfacut pe buze: am schiat si in 2oo8!

Acum tare stau cu pumnul in gura: as pleca in urmatoarea jumatate de ora la munte, daca ar veni cineva sa imi zica “cangure, hai cu noi la schi!”, dar nu vine nimeni, asa ca cel mai probabil, urmatoarea data ma sui pe schiuri la anu, in februarie, tot un weekend, dar la Brasov.

Sarbatori fericite!